Mai real decât realitatea

•ianuarie 22, 2011 • Scrie un comentariu

Mai real decât realitatea[1]

 

 

„E o lume pe pământ, care-mi place tare!

Unde fiecare zi, parcă-i sărbătoare,

Nu-i nevoie să colinzi peste munţi şi ape,

Lumea asta e aici, lângă tine-aproape..!”

Şi uite-aşa cântam şi mă amăgeam singură, având credinţa că în viitor voi lua parte la un minunat festin al oamenilor mari, cei cu responsabilităţi, obligaţii dar, evident, şi cu drepturi! Ha, ha, ha, numai copiii pot gândi aşa, căci, odată lovit cu luneta după visuri ţi se schimbă culorile curbubeului. Ajungi să vezi numai nuanţe de cenuşiu, albastru spălăcit şi verde spre gri.

Se spune că banii n-aduc fericirea dar îţi pot oferi liniştea; altuia nu face, ce ţie nu îţi place; mai bine singur, decât rău însoţit[2];  orice greşeală vine din prea mult[3] şi…niciodată să nu spui niciodată!

Vorbele citate sunt o succintă înşiruire a celor pe care le-am trăit în ultimele luni şi poate că fiecare se întâlneşte cu asemenea poveţe, de la o zi la alta. Însă, ce este mai interesant – mulţi „văd paiul din ochiul altui şi nu bârna din ochiul lor”!

«Nebunii» sunt fericiţi în lumea lor şi nu cer nimic. Noi, însă, cei care-i întâlnim, spunem adesea: „măi, dar nu pot să înţeleg, de ce face aşa ceva! Oare chiar nu se gândeşte?” şi chestii de genul „da’ chiar nu înţelege că dacă trebuie, trebuie!?”. Ei, la capitolul acesta trebuie ţinută o discuţie serioasă, exact pe tema expusă, o discuţie cu un copil de 3-4 ani. Acela nu te va lăsa mult să aştepţi un răspuns. La copii sinceritatea e de bază. Dacă eşti obişnuit să spui: „stai şi te gândeşte, nu e nevoie să-mi răspunzi acum”, ei bine, de data acesta ai şansa să primeşti răspunsul 100% autentic, fără pic de şlefuire «a la Pinocchio» şi nici nu e nevoie să insişti! Nu, copilului nu trebuie să îi aduci argumente, să te explici, să promiţi inutil sau să te aştepţi că îţi va cere cva în schimb.

Ideal ar fi să ne vedem, ca într-o oglindă şi discuţia prototip, pe care am imaginat-o  ca dialog cu un copil, să o purtăm cu noi înşine, cu cea mai pură parte a conştiinţei noastre. Spun cea mai pură pentru că nu mă îndoiesc că şi conştiinţa umană are mai multe substraturi şi abia în interior, ascuns, există un nucleu[4] care să fie chintesenţa conceptului.

Dar…până să câştige binele, în poveste mult s-a luptat prinţul s-o salveze pe domniţă din ghiarele balaurului. În acest sens, eu aş imagina atât prinţul, cât şi domniţa, în acelaşi personaj –  care sunt eu, tu şi toţi ceilalţi, la rândul lor. Da, pentru că în noi se păstrează o parte de natură masculină – plină de curaj, ambiţie, elan şi consecvenţă; iar cealaltă, feminină – are înclinaţia spre idealism, sentiment exacerbat, altruism, devotament şi iertare. Nu susţin că latura feminină ar dăuna atât de mult ci, înclinarea balanţei preferenţiale cu peste 50% în greutatea etalon în care aceasta se află, conduce inevitabil, mai devreme sau mai târziu, spre  risipirea liniştei şi a echilibrului din viaţa noastră.

Degeaba ne străduim din răsputeri să punem pe primul plan curăţenia din casă sau de la birou, ori aparenţele care ne fac demni de admiraţie în ochii celorlalţi dacă, atunci când lăsăm jos toate hainele acestea de care aminteam, atunci când ne aruncăm într-o cadă fierbinte cu sinceritate, ne cuprinde gândul că suntem singuri şi ştim că imediat ce am lepădat prosopul ne îndreptăm, cu forţe proaspete, spre acelaşi eşec.

În varianta cealaltă, nu ne-am supăra dacă nu ni se face tort de ziua noastră, dacă nu mai avem un bilet de autobuz pentru ziua următoare sau, că timpul ne-a alergat zilnic, parcă din ce în ce mai mult, încă din primii ani ai copilăriei. Astfel am înţelege că lucrurile au un mers al lor şi ne-am aminti poate de acei care vin la o aniversare şi spun că nu mărimea sau costul unui cadou contează ci gestul!

 

Sunt eu poate prea plictisită să mai lupt sau, poate niciodată n-ar fi trebuit să lupt, căci ce e al meu, oricum era pus de-o parte. Poate că zilnic m-am dat tot mai departe de ceea ce-mi era sortit, doar pentru că aşa am fost învăţată – să lupt, să mă zbat şi nu să stau. În cealaltă variantă, să stau,  ca şi cum aş privi marea de la ţărm şi aş învăţa din serenitatea şi nobleţea ei.

De asta unii se aruncă, după câte un val mai mare şi, chiar se înneacă. Dar oare putem să avem răbdare? Sau voinţă pentru acceptare!?

 

 

 


[1] „Râzi tu, râzi, Harap Alb” dar oare nu ştiai că „acel care râde la urmă, râde mai bine”!?

[2] Proverb spaniol: „Mas bien solo que mal acompaniado!”

[3] Proverb german: „Alles Fehler kommt von zu viel!”

[4] Precum în teoria lui Nicolai Hartmann, vezi tratatul său, numit Estetica

17 august 2010

•august 17, 2010 • Scrie un comentariu

Ca să nu adormim trăind!

“Muştar cu ardei umpluţi” nu este acelaşi lucru cu “smântână cu ardei umpluţi”!…

Românul s-a născut poet dar, în bucătărie, el îşi descoperă adevărata chemare. Acum, dacă vorbim despre locul minunat al copilăriei, numit bucătărie, ne vom aminti pleiada aromatică care ne invada simţurile în orice context ne-am fi aflat. Fie că aria era sub interdicţia paternă sau maternă, fie că fructul interzis era scump sau nu, copilul nu stătea mult pe gânduri. Bucuria şi totodată, acel sentiment de clipă magică, ne dădeau convingerea că “nu e nimeni ca noi!”. Nu pot uita cămara cu dulceaţă a mătuşii sau brânza aceea care stătea ore în şir la stors; vai, dar erau şi serile de dinainte unei sărbători, moment în care toate deliciile culinare ce s-au păstrat în tradiţia familiei mele, atunci veneau să invadeze bietul meu simţ olfactiv. Este lesne de imaginat tabloul celor 5-6 tăvi cu plăcintă, câţiva cozonaci, oala cu sarmale şi ciorba de peşte.

Să-mi fie iertat căci am vorbit de atâtea “poveşti de adormit stomăcelul” iar în plan real suferim, întreaga ţară, de o aprigă luptă de supravieţuire.

Speranţa ne lipseşte! Paote cel mai mult…

Şi totuşi, ne putem salva singuri, prin demersul lung dar sigur, al cunoaşterii. Cred că omul care îşi doreşte cu adevărat să trăiască s-a întrebat măcar odată, în decursul existenţei sale, de ce se află în această lume şi care îi este misiunea, rolul.

Unii îţi dau aşa un răspuns ferm: “ce, eu nu m-am născut ieri !” Da?! Păi, eu nu pot spune aşa ceva căci, eu simt că nici nu m-am înăscut încă. Ce rost au paşii pe care îi facem adesea plimbând picioarele într-o bezmetică rătăcire sufletească?

Problemele care au lovit societatea română în ultimii ani ne condamnă la o crasă nesimţire sau, în cealaltă baricadă, la un sedentarism mental demn de o înrudire cu gradele avansate ale Alzheimerului.

Astăzi citeam un sfârşit de frază dintr-o carte şi mă agăţasem cu mâna dreaptă de bara autobuzului. Staţia era aproape şi ştiam că va urma o frână, deschiderea uşilor, iar apoi, voi plasa semnul de carte la acea pagină. Ei, dar să mă lase “ăla micu” să citesc? nooo.  Şoferul a frânat atât de brusc încât am ajuns cu fruntea şi nasul lipite de carte, minune care m-a salvat de la o întâlnire marcantă cu bara de culoare portocalie. Evident ca autorul cascadoriei a fost certat de corul mixt al călătorilor. Am luat şi eu parte la revolta – absolut umană iar personajul negativ s-a răţoit jignitor de pe tron, susţinând că putem coborî dacă nu ne convine! Aşadar, trebuie să ne convină şi “să mulţumim” pios Domnului că suntem teferi şi…atât. Basta, cum ar spune unii. Mă întrebam, oare omul acela ar fi zdruncinat aşa un autobuz plin cu fraţi de-ai lui? sau cu restul familiei lui? mmm, cine ştie, uneori se poate şi aşa.

Incidentul istorisit nu are nici o morală, nu e nimic nou în “ţara aceasta a tuturor posibilităţilor”. Omuleţul nu făcea altceva decât să care marfă, căci, pentru asta este el plătit! Acum să fim sinceri, nu putem să nu îi dăm dreptate, că noi nu suntem ceva de genu – marfă.

Am spus mai sus că ale noastre picioare ne plimbă în labirintul opac creat ca lume reală, tocmai de creieraşul nostru. Dacă am cerceta măcar un subiect nou pe zi, dacă am discuta lucruri inedite cu cei apropiaţi, poate s-ar mări şansele noastre de “umanizare”.

Degeaba întrebăm omul din faţa noastră: “ce faci?”, dacă indubitabil aşteptăm acelaşi zâmbet blajin sau răspunsul clasic: “bine”.

Soarele nu răsare de două ori pe zi! El apare lent dar ferm şi orbitor de grandios. Dar, câţi se mai uită acum la soare? Câţi dintre noi mai au îndrăzneala să spere!? Atât de mult aş vrea să simt zumzetele provocate de răsunsuri afirmative, de genu: eu, eu !!

Să credem că speranţa nu moare ultima ci, ea, nu moare niciodată??

Şi-atunci, cu ce am greşit eu de nu am primit smântână, în loc de muştar?

11 august 2010

•august 11, 2010 • Scrie un comentariu

Cum poate să-ţi fie dor de ceva ce nu ai trăitt niciodată? Oare chiar atât de mult e predispus omul, oare chiar aşa de uşor poate cădea în capcana propriilor vise?!

Se spune că toate au un sfârşit şi un început aici, între muritori. Cu toate că dictonul acesta loveşte dur, este pe cât se poate de real. Am vrea să fim “veşnici”, să trăim mult, şi noi, şi părinţii şi toţi cei dragi. Bine, dar ştim că nu s-a făurit încă acea lume care să ne ofere această şansă. Cu toate că ardem pentru cunoaştere sau, pentru bucuria pe care ne-o poate oferi doar serenitatea necunoaşterii, ne încăpăţânăm să cărăm în spate roaba unor “păcate” care trebuiau demult să fie aruncate la groapa de gunoi.

S-a înmulţit lumea şi spun unii, că mai nu încap, din lipsă de spaţiu. Dar cum se poate că, în doi metri ne mulţumim să dormim, pe veci? Chiar, încă nu a apărut acel protest, de genul: “un român a dat în judecată primăria satului pentru că nu îi acordă spaţiu mai mare în cimitir. Ar vrea să-şi facă un mormânt în care să se simtă ca acasă, nu aşa… la înghesuiala, căci poate are de stat mult timp, nu…?”.  Cineva  spunea că “România e ţara tuturor posibilităţilor” iar eu traduc ideea prin roumanische style, poză ce încadrează perfect dorinţa acerbă a cetăţeanului obosit de soare şi plictisit de orice. El are talentul nestăpânit de a ofta şi a se compătimi destul de des, mai ales atunci când apare “publicul”. Pentru aceia care îşi chinuie trupul zi de zi, pentru o raţie lunară deosebit de precară, pentru ei tot respectul şi bravo, dacă au reuşit să fie eroi până la capăt. Din mulţumiri şi laude nu se câştigă nimic palpabil, de folos imediat. Însă, românul iartă, îndură şi deja este pregătit pentru orice. După cum  vorba populară afirmă că putem muri şi mâine!

Pentru că nu vreau să închei în nota aceasta, am să schimb alteraţiile brusc, în sens ascendent, la  cinci clipiri de gene.

Acum, când aveam preţioasa întâlnire cu dvs. şi minunata mea tastatura albă, importată din China anilor  “95, am primit un mesaj de salvare din criză. Am sa vă reproduc citatul şi nu aveţi de ce să vă miraţi, căci propunerea mi-a surât întrucâtva.

“Vrea cineva un cont de Grepolis? E pe lumea Alpha, cu 13 orase, locul 66 in clasamentul general in momentul de fata, plus cateva functii premium activate. Necesita destul de mult timp pentru intretinere dar poate pentru cei pasionati se merita.”

Grepolis sună a Grecia, deci avem parte de o bază turistică aparte iar Alpha mă duce cu gândul la ciocolata elveţiană, cea care uimeşte prin savoare şi…mmm, ciocolată! Acum ceea ce nu am înţeles foarte clar, dacă s-a făcut referire la un timp de întreţinere, adică de îngrijire – mă întreb ce va trebui să fac?! – sau este o traducere a expresiei englezeşti “time means money” – şi, în consecinţă, trebuie materie la portofel..?

Cu sau fără Alpha, vă rog:

să nu mai număraţi paginile unei cărţi când începeţi s-o citiţi

aveţi mai multă rabdare cu bunica sau.. “bunica”..

în pauzele dintre mese, adăugaţi pe lângă cei 2 litri de apă consumaţi zilnic, şi o porţie de zâmbet sau o faptă bună (acestea sigur nu conţin multe calorii şi nici e-uri)

si, mai ales, nu uitati să mulţumiţi pentru darul  existenţei, ceea care “vă face zilele amare” şi v-a adus, măcar o dată, lacrimi de bucurie!

si…

din când în când, mai veniţi în vizită, căci voi păstra vinul casei on line şi , dulceaţa din “86 cu gust dulce-acrişor

9 august 2010

•august 9, 2010 • 3 comentarii

Cineva a spus că Raiul poate fi imaginat ca o imensă bibliotecă.

Ei, chiar aşa vreau să îmi imaginez eu de fiecare dată acea lumea ascunsă, care ne aşteaptă să deschidem uşa, să-i trecem pragul. În grămada de litere, care mai de care mai amestecate şi turtite în rigoarea tiparului, acolo se ascund cele mai mari taine ale lumii.

Am citit un articol care începea aşa: “să nu plângi…”. Erau foarte frumoase variantele de “salvare” de la înnec dar ajung să mă întreb: să nu plâng?!, să nu râd?!…să nu trăiesc?! Sincer, cam asta mi-a inspirat formularea poetică din titlu, cât şi întreg articolul. Căci, oricât de deprimat ar fi un om, totuşi gândul cel mai puternic, al morţii, trebuie să îl întoarcă către bucuria supremă. Darul vieţii e cel mai scump iar atunci când uităm să mulţumim pentru pentru el, atunci nu mai avem nici orizont, dar nici clepsidră.

Când vrei să ajuţi pe cineva îi oferi gratis, un zâmbet! Faţa ta luminată îi hrăneşte energia şi îi schimbă tonusul, poate chiar la pol opus. Şi-apoi, ce-ar fi viaţa noastră fără urcuşuri şi coborâşuri? Fără acel “du-te, vino” care se declanşează zilnic din bomba micuţă numită ceas deşteptător. Am insistat să-l numesc astfel pentru că ar trebui să ne lumineze către o nouă căutare.        Soarele stă o zi întreagă şi atât… Am spune noi: vreau să stau şi eu, să fiu ca soarele! Da, dar ai putea oare să veghezi asupra lumii, să îi asiguri continuitatea paşilor în lumină?! Ai adunat în tine măcar o părticică din lumină ?! Eu nu am visat că sunt soarele dar îmi doresc acel vis, aşa cum ţi-l doresc şi ţie, cititor drag! Nu e o glumă iar dacă ai putea să te întorci umpic la gândirea de copil, la ochii mari cu care vedeai lumea, atunci ai îndrăzni să visezi.

Dacă ai regăsit copilul din tine  şi culorile de atunci, eu îţi dăruiesc un zâmbet şi toate gândurile bune!

Către timp

•iunie 28, 2010 • Scrie un comentariu

Foi de dor şi dor de gând

Eu în trecere m-afund.

S-ar putea cădea aşa

Fără ochii a vedea.

Luminat de întuneric,

Universul s-a pierdut,

A rămas numai iubirea

Cântec veşnic nerăpus.

Doare capul şi piciorul

Lumea crede pasul greu.

Hai să sar în nemurire

Sufletul să-l fac de var.

Timpul e duşman,

E năpastă şi noroc;

Azi îl strâng în braţe tare

Şi îi cânt de bun augur:

Să nu uiţi tu niciodată

Te iubesc şi te urăsc!

Hai să ne unim în dans,

Vino-n mâna mea aşa,

Sub o cruce şi un drum

Nu uita, eu…trăiesc acum!

Gând

•iunie 28, 2010 • Scrie un comentariu

Am ani mulţi în privire

Şi multe cioburi de piatră.

mi-e sete de timp şi iubire

…mereu tremur toată.

Să fie oare curajul?

Ori frica, poate?

Eu cred că-n adâncul mării

Se ascunde tăcerea-nţeleaptă.

E pas de salvare,

e sunet plăcut

E jocul trăirii,

Căutării pe mut.

Pe zi ce trece îmbătrânim,

Mai pierdem din culoare

Ne facem umbre şi dormim

Spre-o veşnică visare.

Tu, cel ce azi ai ochi

Păstrează-ţi suflet tare!

Iubeşte viaţa cât mai poţi

Că-i scurtă… scurtă-i tare!

O serenadă fără seară

•iunie 28, 2010 • Scrie un comentariu

Nu există poezie sau cuvânt să cuprindă ce simt pentru tine.

Tot aşa, orice culoare păstrează aroma parfumului tău.

În tăcerea nopţii, printre gânduri solitare,

Printre măşti de lacrimi purtătoare,

Acolo, ascuns în lumina oglinzii, te regăsesc, la fel.

Îmi recapăt vederea în umbra zilelor mereu „trecute”,

Îl întreb pe Semi-zeu: de unde vin sunetele mute?

Prin câtă aşteptare, tărie şi neuitare, mai poate astăzi

…mâna-mi să te cheme; geme, trecutul…

Dacă e să trag cortina fericirii. Ah, ce frumos!

Mi-aduc aminte de fiecare cuvânt şi gând,

Întregu-ţi canon de şoapte

Se lasă uşor cuvintele tale, spre mine.

Da, mă refer la acelea senine, purtate de amor.

Cu ele visez că mă-nconjor, mmm…le ador,

Mă las în braţele tale, imaginate prin decor.

Îmi alunecă degetele pe faţa ta umedă şi plină

De bucuria unei noi îmbrăţişări.

Ştii că mereu te privesc, chiar şi din depărtări?

Ştii cum zboară cugetul de iubire?

Ştii cât de mare îi e forţa, puterea, prin nemurire?!

Lasă-mă iar cu întrebarea spre cer:

Oare acea privire însemna iubire, supărare, greşeală?

Dacă-i aşa – nu e altfel, şi-atunci eu pot să sper…

Să-ţi caut paşii iar, să cânt o serenadă fără seară.

Plutim, noi oamenii cu toţii, aşa, în neştiut.

Puţine lucruri sunt reale: fără de sfârşit sau început.

Etern e numai cântecul iubirii ce n-are înţeles

Şi infinit de scurtă e mereu clipa trecută

în care iar ne-am despărţit din mers.

 
Follow

Get every new post delivered to your Inbox.