Mai real decât realitatea[1]
„E o lume pe pământ, care-mi place tare!
Unde fiecare zi, parcă-i sărbătoare,
Nu-i nevoie să colinzi peste munţi şi ape,
Lumea asta e aici, lângă tine-aproape..!”
Şi uite-aşa cântam şi mă amăgeam singură, având credinţa că în viitor voi lua parte la un minunat festin al oamenilor mari, cei cu responsabilităţi, obligaţii dar, evident, şi cu drepturi! Ha, ha, ha, numai copiii pot gândi aşa, căci, odată lovit cu luneta după visuri ţi se schimbă culorile curbubeului. Ajungi să vezi numai nuanţe de cenuşiu, albastru spălăcit şi verde spre gri.
Se spune că banii n-aduc fericirea dar îţi pot oferi liniştea; altuia nu face, ce ţie nu îţi place; mai bine singur, decât rău însoţit[2]; orice greşeală vine din prea mult[3] şi…niciodată să nu spui niciodată!
Vorbele citate sunt o succintă înşiruire a celor pe care le-am trăit în ultimele luni şi poate că fiecare se întâlneşte cu asemenea poveţe, de la o zi la alta. Însă, ce este mai interesant – mulţi „văd paiul din ochiul altui şi nu bârna din ochiul lor”!
«Nebunii» sunt fericiţi în lumea lor şi nu cer nimic. Noi, însă, cei care-i întâlnim, spunem adesea: „măi, dar nu pot să înţeleg, de ce face aşa ceva! Oare chiar nu se gândeşte?” şi chestii de genul „da’ chiar nu înţelege că dacă trebuie, trebuie!?”. Ei, la capitolul acesta trebuie ţinută o discuţie serioasă, exact pe tema expusă, o discuţie cu un copil de 3-4 ani. Acela nu te va lăsa mult să aştepţi un răspuns. La copii sinceritatea e de bază. Dacă eşti obişnuit să spui: „stai şi te gândeşte, nu e nevoie să-mi răspunzi acum”, ei bine, de data acesta ai şansa să primeşti răspunsul 100% autentic, fără pic de şlefuire «a la Pinocchio» şi nici nu e nevoie să insişti! Nu, copilului nu trebuie să îi aduci argumente, să te explici, să promiţi inutil sau să te aştepţi că îţi va cere cva în schimb.
Ideal ar fi să ne vedem, ca într-o oglindă şi discuţia prototip, pe care am imaginat-o ca dialog cu un copil, să o purtăm cu noi înşine, cu cea mai pură parte a conştiinţei noastre. Spun cea mai pură pentru că nu mă îndoiesc că şi conştiinţa umană are mai multe substraturi şi abia în interior, ascuns, există un nucleu[4] care să fie chintesenţa conceptului.
Dar…până să câştige binele, în poveste mult s-a luptat prinţul s-o salveze pe domniţă din ghiarele balaurului. În acest sens, eu aş imagina atât prinţul, cât şi domniţa, în acelaşi personaj – care sunt eu, tu şi toţi ceilalţi, la rândul lor. Da, pentru că în noi se păstrează o parte de natură masculină – plină de curaj, ambiţie, elan şi consecvenţă; iar cealaltă, feminină – are înclinaţia spre idealism, sentiment exacerbat, altruism, devotament şi iertare. Nu susţin că latura feminină ar dăuna atât de mult ci, înclinarea balanţei preferenţiale cu peste 50% în greutatea etalon în care aceasta se află, conduce inevitabil, mai devreme sau mai târziu, spre risipirea liniştei şi a echilibrului din viaţa noastră.
Degeaba ne străduim din răsputeri să punem pe primul plan curăţenia din casă sau de la birou, ori aparenţele care ne fac demni de admiraţie în ochii celorlalţi dacă, atunci când lăsăm jos toate hainele acestea de care aminteam, atunci când ne aruncăm într-o cadă fierbinte cu sinceritate, ne cuprinde gândul că suntem singuri şi ştim că imediat ce am lepădat prosopul ne îndreptăm, cu forţe proaspete, spre acelaşi eşec.
În varianta cealaltă, nu ne-am supăra dacă nu ni se face tort de ziua noastră, dacă nu mai avem un bilet de autobuz pentru ziua următoare sau, că timpul ne-a alergat zilnic, parcă din ce în ce mai mult, încă din primii ani ai copilăriei. Astfel am înţelege că lucrurile au un mers al lor şi ne-am aminti poate de acei care vin la o aniversare şi spun că nu mărimea sau costul unui cadou contează ci gestul!
Sunt eu poate prea plictisită să mai lupt sau, poate niciodată n-ar fi trebuit să lupt, căci ce e al meu, oricum era pus de-o parte. Poate că zilnic m-am dat tot mai departe de ceea ce-mi era sortit, doar pentru că aşa am fost învăţată – să lupt, să mă zbat şi nu să stau. În cealaltă variantă, să stau, ca şi cum aş privi marea de la ţărm şi aş învăţa din serenitatea şi nobleţea ei.
De asta unii se aruncă, după câte un val mai mare şi, chiar se înneacă. Dar oare putem să avem răbdare? Sau voinţă pentru acceptare!?
